De ce omul trebuie sa exploreze cat poate el de mult pentru ca, in final, sa ajunga in acelasi punct de unde a plecat si, in plus, sa isi dea seama ca ceea ce avea era mult mai de pret decat ceea ce a obtinut? De ce este de natura noastra sa nu apreciem ceea ce avem decat dupa ce pierdem sau dupa ce suntem dezamagiti? Parca o cautam cu lumanarea sa fim dezamagiti. E nevoie de un dus rece pentru a vedea realitatea.
Si ceea ce e mai rau este ca acordam zeci de sanse unor oameni care nu fac nimic sa le merite, cu exceptia unor vorbe iluzorii aruncate pentru a ne impresiona. Evident, fara nicio urma de parere de rau. Cica suntem indiferenti si nu ne pasa. Dar suferim in tacere de fiecare data si ne este rusine sa recunoastem ca am cazut in aceeasi plasa.
Urasc dezinteresul, minciuna sfruntata, individualismul dus la extrem, precum si toate carentele grave de comportament. Le detest si, totusi, le vad zilnic. Si mi se pare ca doar eu le vad sau poate ca doar eu le acord atentie.
Prietenii mei nu le au. Pentru ca prietenii meu sunt cei mai buni!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu